Ai văzut?
Ce?
Lumina s-a aprins din nou în eul tău nefiresc.
Fum, dor, speranţă şi-un chip ce zâmbeşte.
Emoţii albastre ce-au zăcut, pierdute-n talpa timpului,
Fiorul ce-mi îmbrăca zilele-n doliu,
Mereul era aruncat în închisoare şi mâncat de ulii,
Dorinţa atârna pe-un picior şi sprijinită-n bastonul de constelaţii sfărâmate
Valurile îmi inundau cunoaşterea şi-o ancorau departe,
Valurile voiau să apese întrerupătorul neştiinţei
Şi fremătau zori a ploaie-n mine
Şi-au curs urgii nelimitate
Şi albastrul meu se transforma în gri,
Existenţa îmi era uitată, pe un fotoliu ros de molii,
Lumina m-a aşteptat răbdătoare la fiecare pas,
Becul interior a fost schimbat, iar mireasma-i plină de năzuinţă,
a luminat
Ea stă şi-acum nestinsă-n mine,
Două aripi de vise mi-a aşternut pe chip
Şi două mâini, ce mi-au ridicat fiinţa către „un pot” necunoscut
