Miracolul. - 9 -

Stiu ca nu am mai pus de mult un capitol de la poveste dar nu prea am mai avut timpul necesar  ,so here is! :) sper sa scriu mai des la ea de acum incolo ,oricum nu am sa o las balta. :D Lectura placuta! >:D< 

                                                             Capitolul 9.

DUPA CE AM ASTERNUT ,toate intrebarile si gandurile ce ma nelinisteau am impaturit hartia si m-am indreptat catre usa ,numai puteam astepta nici-o secunda asa ca am plecat grabit sa o las la posta ca sa ajunga cat mai repede la Amy ,cu fiecare pas gandurile deveneau si mai tulburi de parca imi intunecau gandirea … imi dadeau tot soiul de imagini de neinteles.Asa ca am inceput sa merg mai repede in pustiul drumului ce-mi strangea pielea si speranta.

                                                                              **

Dupa doua luni …

Vantul suna melodios si resimtit a sfarsit de toamna ,frunzele copacilor cadeau amortite pe pamantul rece … era rece ,era de neconceput cum trecusera doua luni si eu numai auzisem nimic de Amy ,numai daduse nici un semn.Cand i-am trimis ce-a de-a doua scrisoare am asteptat zile intregi sa primesc un raspuns ,macar ceva ,ea disparuse.Timpul se scursese dar parca tot neclintit il simteam … imi aduceam aminte in fiecare zi de acele putine momente pe care le petrecusem impreuna ,de noi de mirosul sau de iasomie si de zambetul sau ce imi faceau ochi sa danseze de fericire.Dar din toate astea numai ramasese nimic ,i-am mai trimis si alte scrisori si nici la ele nu mi-a raspuns ,parca ceva se sfasiase in interiorul meu ,pe zi ce trecea ziceam ca o sa imi raspunda si mai trecea inca una si inca una si tot asa ,nimic … insa de data asta nu am sa mai astept am sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa aflu acele raspunsuri ce ma tot macina ,am sa ma duc sa o caut…chiar astazi dupa cursuri.

M-am indreptat cu mintea ravasita si gandurile intortochiate catre cladirea ce ma tinea prizonier in calea fericiri.Mergeam cu privirea tintita in podea , eram complet detasat de ce era in jurul meu ,vroiam doar sa evadez din aceasta cusca.Am mai facut un pas si am simtit un blocaj in drumul meu cand mi-am ridicat privirea am zarit acelasi par lung si blond si acei ochi verzi spintecatori,Rebekah !

 -Buna ! Nu te mai vazusem de mult prin zona , simteam atat de mult nevoia sa vorbesc cu cineva …

Am ezitat putin si apoi i-am raspuns.

- Mhm buna! Da ,pai am fost doar la cursuri si atat … nu am mai ramas si la alte activitati.

- Mare pacat … s-a apropiat si m-ai mult de mine dupa cum iti spuneam simteam tare mult nevoia sa vorbesc cu cineva iar tu pari singurul caruia as putea sa ma descarc.Dupa o secunda, ce a spus asta m-a strans puternic in brate incat abia mai puteam respira.

In spatele meu simteam o umbra parca respirandu-mi in ceafa,m-am desprins din strasoare si mi-am intors repede capul ,nu era o umbra ci o persoana … ce o luase la fuga imediat ce m-am intors dar am putut sa o recunosc.Acelasi par de culoarea piersici coapte ,aceeasi mireasma nu putea fi decat ea … Amy!

Am iesit ca un vartej din cladire nu mi-a mai pasat peste cine am dat sau daca am lovit pe cineva ,eu trebuia sa aflu adevarul.

Cand am ajuns afara in dreptul ei ,mi-am pus mainile pe genunchi pentru a-mi recupera resuflarea ,desi era fata alerga incredibil de repede.

- Amy stai! Am strigat-o raspicat incat vocea mea a sunat ca un ecou ce se spargea in mii de directi si ea s-a intors.

Avea fata palida si usoare cearcane ,arata diferit de cum o vazusem eu ultima oara ,arata slabita…

- D-daa … mi-a raspuns cu un glas temator si intrerupt.

- Ce e cu tine ? Ti-am trimis atatea scrisori si nu am primit niciun raspuns ,mi-am facut atatea grji pentru tine,iar acum vi si fugi de mine ,ce s-a intamplat ?

- Nu trebuia … nu am avut cum sa-ti mai raspund ,s-a intamplat ceva cu posta la noi si pana isi revine numai putem trimite scrisori… Ceva in glasul ei o dadea de gol stiam ca nu spune adevarul. Asa ca am venit cu mama ,nu ti-am spus dar mai avem ceva rude pe aici si eram doar in trecere si am zis sa iti fac o surpriza ,dar se pare ca tu esti cel care m-a surprins.

- Nu e deloc adevarat ! Eu chiar astazi vroiam sa te caut ,pentru ca numai stiam nimic de tine si ti-am simtit enorm de mult lipsa in tot acest timp.

Privea frunzele vestejite ,apoi mi-a spus…

- Poate nu e dar ,suntem atat de departe unul de altul si tu trebuie sa iti urmezi drumul iar eu pe al meu care este… nu trebuie sa te mai simti legat de mine cel mai bine ar fi sa plec,sa iti dau drumul.

- Cum adica sa pleci ? De tot? si nu ma simt deloc legat de tine …Amy eu ,te iubesc!

Si-a ridicat privirea de la frunze si s-a uitat la mine lacrimile incepeau sa-i inunde ochi si parca se abtinea sa nu arate asta.

- Da ma intorc acasa ,mama ma astepta … e cel mai bine asa.Tu trebuie sa iti vezi de viitorul tau si cu timpul ma vei uita…eu am sa o fac!

- Cum poti spune asta ? Niciodata nu o sa te pot uita … si cred ca nici tu nu inteleg de ce imi spui toate astea …! Ce e cu tine ?Eram complet derutat iar sufletul urla in mine ...

- Nimic ,doar trebuie sa plec … ai grija de tine. 

Dupa ce mi-a spus acele cuvinte chiar asta a si facut m-a lasat sa o privesc cum pleaca eu nici numai realizam ce s-a intamplat cu adevarat ,credeam ca visez si ca in curand am sa ma trezesc si totul va fi bine.Dar durerea asta sufocanta nu era un vis ,era reala.

Nu dormisem deloc in acea seara si nu credeam ca aveam sa mai fiu linistit ,cum putea sa plece asa fara sa nu-mi dea macar o explicatie ? De ce asa dintr-o data ? Desi incercam sa-mi raspund singur nu ajungeam la nici un raspuns concret.Usa camerei mele s-a deschis larg si am vazut-o pe mama ,avea chipul speriat de parca vazuse o fantoma si s-a apropiat de patul meu !

- Dragul meu am aflat acum … vreau sa fi calm te rog ,stiu cat de greu e pentru tine …

- Ce s-a intamplat mama ? Inima a inceput sa bata cu putere de parca vroia sa-mi iasa din piept.

- E vorba de Amy …

- Ce a patit ? Spune odata! Nu mi-am mai putut controla tremurul din voce parca glasul meu vorbea singur.

- … e la spital.

- Nu se poate... 

Oare... ?

Oare o să mai ne ținem amintirile în dinți și-o să azvârlim cu ele de pământ ? Oare o să traversăm nestingheriți calea inimii ? o s-o lăsăm acolo singură și pustiită, plină de praf.Oare sufletul o să mai fie mâncat de moli ? si-o să ne lase doar un trup gol si veșted.

Oare o să mai vedem și culori? ...culori de alb și verde pal.Oare vom vedea doar un drum drept și fără gropi? ce ne astupa fărâma de suflare.

Oare vom mai sta ațintiți către stele pentru a ne dansa ființa de visare,precum un fluture ce nu știe ce-i uitarea.Oare va mai exista o mireasmă de noi?...de suflet ,de neshimbat.

Oare ne vom mai ține gândurile în buzunare ,să mai poată respira ? Ne vom mai plimba mâinile prin toate zilele? să vedem că am crescut cu totul.

Oare un zâmbet furat ne va mai păcăli ? arătând doar suprafața pictată de nori cenuși.

... vom aștepta ,ne vom înghesui într-o cutie de petale ofilite ,ce ne vor ofili zilele ,însă nu și sufletul.

vom fi încă aici , să ne transformăm în fluture ! 

El.

El este micul meu dejun copios și plin de săruturi

El este poezia ce o scriu la nesfârșit,fără să mă pot opri
El este cântecul ce mă trezește în fiecare dimineață
El este haina ce mă îmbracă atunci când imi este frig
El este timpul meu nelimitat
El este cel mai bun ascultător și îmi spune că eu sunt cea mică
El este umplutura din ciocolată
El este un apus,un răsărit si o miazănoapte
El este mereu aici,mereu acolo ...
El este zâmbetul ce îmi tresare pe chip
El este căldura mea sufletească
El este fluturașul ce îmi zboară prin inimă
El este specialul meu
El este totul
El este ...
IUBIREA
A MEA!

Emoții.

Emoții eliberate dintr-un borcan, zgâriate pe un drum fraged și greu de interpretat ... emoții transparente ,de neatins,emoții ce explodează în mii de beculețe aprinse ,emoții rigide și șterse ,emoții ce te țin legate de tine ,de el ... de o hartă și un loc în a ta lume.

Emoții ce vin și pleacă ,emoții ce îți controlează pulsul sângelui,emoții ce îți strâng dorința în dinți și dă cu ea de perete ,emoții trăite ,uitate ,apuse și alungate.Emoții ce îți sfâșie cămașa și îți face sufletul să se prelingă  de durere ,emoții ce se târăsc și te trag după ele.

Emoții ce zbiară ,ce se luptă să poți fi tu ,emoții preschimbate într-un vis ce te orbește ,emoții ce te țin încă în picioare.

Emoții ce te fac să fi uman și să nu umbli cu al tău suflet în van.

Miracolul. - 8 -

Cine nu a citit pana acum povestea uitati aici primele capitole! ENJOY. :)

Prolog.       

Capitolul 1.

Capitolul 2.

Capitolul 3.

Capitolul 4.

Capitolul 5.

Capitolul 6.

Capitolul 7.                   

                                

                                                               Capitolul 8.

- Sam!Hey am raspuns eu putin uimit trimitandu-i un zambet stins.

- Nu credeam ca vei avea de gand sa-l asculti pe tatal tau,chiar nu speram ca o sa te intalnesc aici.

- Nu se stie niciodata ,plus ca am vrut sa-l fac sa taca momentan.

- E bine totusi ca suntem si aici impreuna.

- Da ,cu singuranta…!

Sam era prietenul meu cel mai bun ,cel care ma intelegea intotdeauna iar cand ma vedea asa abatut ma lasa in lumea mea stia ca nu prea imi placea sa fiu intrebat in acel moment.Am pornit amandoi catre intrarea in cladire,mii de elevi misunau pe holuri era totul atat de plin ,eu fiind atat de gol pe dinautru o parte din mine lipsea si mai ales ca locul meu nu era acolo,locul meu  si inima mea era langa ea.

Ne-am apropiat de dulapuri pentru a ne lasa lucrurile si pentru a ne indrepta catre primul curs,o fata cu parul blond si drept statea rezemata de dulapuri cu fata catre noi si avea un zambet foarte bogat de parca vroia sa te prinda in capcana ,ochii sai erau patrunzatori si adanci de un verde aprins.Pana sa ne apropiem Sam a vazut ca se uita insistent la mine.

- Trebuie sa fi atent ,se zvoneste ca fata asta poate avea orice baiat vrea ,pe toti ii are la degetul mic si se pare ca acum a pus ochi pe tine.

- Nu  si in cazul meu ,inima mea apartine altcuiva.I-am raspuns eu sec si hotarat ,pentru ca in viziunea mea acum chiar numai exista nici-o alta fata.

- Sa speram ,ca vei fi tare …daca asa e.

Am ajuns in dreptul ei foarte nepasator si mi-am lasat lucrurile numai ca am fost luat prin surprindere de o bubuitura a usi dulapului.Iar in spatele ei se ascundea acel chip care incepuse sa-mi dea tarcoale.

-Hey eu sunt Rebekah!Zambetul sau era si mai insistent de aceasta data si parca imi trimetea priviri arzatoare ,precum un foc ce te mistuie.Dar in privinta mea nu avea nici un efect,pentru ca eu deja luasem un antidot impotriva ei ,se numea Amy.

-Eu sunt Jon si acum trebuie sa plec la cursuri.Nici n-am privit-o si am incercat sa ma indrept catre sala ,numai ca am simtit o mana pe umarul meu.

-Vad ca esti foarte grabit ,speram ca mai putem vorbi si dupa cursuri…ea isi plimba degetele in sus si in jos pe spatele meu ,credea ca va avea vre-un efect si ma fixa cu privirea de parca as fi fost prins intr-o cusca unde vroia sa imi inchida mintea.Dar a fost in zadar…i-am prins pana si i-am zis raspicat.

-Nu sunt interesat si acum chiar trebuie sa plec.Aveam o privire foarte dispretuitoare pentru ca ,nu imi placea deloc fata asta si nu o vroiam deloc in preajma mea,Amy era singura care o vroiam aici si peste tot in jurul meu.

Acea dupa-amiaza trecuse foarte incet parca timpul impietrise si numai vroia sa se scurga ,deloc parca eram prins intr-o lumea paralela ,intr-o singuratate adanca ce ma domina.Dupa ultimul curs mi-am luat picioarele in spate si  am alergat catre casa si m-am oprit fix catre cutia de scrisori ,o asteptam pe ea …o veste de la fata ce imi dadea un rost in lumea asta.Mi-am apropiat privirea si am vazut ca decat o scrisoarea zacea intinsa ,asta trebuia sa fie.Am luat-o fara nici-o ezitare si am pasit grabit in casa,mi-am trantit geanta pe fotoliu si am despachetat intr-o secunda plicul.

Mirosul sau specific de iasomie imi imbata narile ,asa ca am cuprins hartia in mana pentru a o simti aici langa mine ,chiar era aici pentru cateva secunde i-am simtit prezenta si ochi sa-i parca intalnidu-i pe ai mei.Mi-am intreptat privirea catre randurile micute ce se odihneau pe hartia veche…

Randurile ei imi spuneau ca e bine dar,desi la atatia kilometri distanta eu stiam ca nu e asa ,stiam ca ceva se petrece cu ea …si aveam sa o intreb chiar acum.Asa ca am pornit sa i-au o hartie pentru ai trimite o alta scrisoare ,trebuie sa stiu adevarul.Cum sa ma gandesc la invatat cand ea e departe ? Prea tarziu pentru ce ? In mintea mea erau tot soiul de intrebari fara raspuns si in curand am sa le aflu,trebuie.