O barcă.

Mereu m-am trezit îmbarcată cu neputinţă ,ce stătea nerăbdătoare să-mi aprofundeze fiinţa ,iar cu cât timpul trecea ea tot mai nemiloasă era ,însă nu era faptul că nu puteam, era faptul că nu credeam în îndeplinirea lor ,eram plină de neîncredere şi de un nu notoriu ce  se tot plimba prin mintea şi sufletul meu.

Şansele scădeau şi încrederea mea se ducea în neant tot mai departe de mine ,ea se mai întoarcea câteodată şi îmi dădea un gram mic şi lent de iluzii apoi le transforma pe toate în cenuşa ce era dusă de vânt tot mai departe de mine spre negăsire.

Dar a venit un timp când am început să sper ,chiar de iluziile creşteau nu le-am lăsat să mă frământe şi m-ai mult de atât le-am transformat în vise şi am crezut ,am simţi cum zâmbea şi ea ,a mea încredere şi parcă era mândră de mine să o am înapoi ,defapt se pare că nu o pierdusem niciodată doar am uitat-o într-o barcă prăfuită si plină de negaţii ,ce zăcea scufundată în josul oceanului ,doar ,doar aştepta să mă trezesc şi să văd adevărata realitate ,să văd adevarata EU.

Însă în tot acest timp nu am fost singură acea rază de lumină ,a credinţei a fost cu mine tot timpul şi m-a călăuzit m-a făcut să mă redescopăr ,să cred în puterile mele aşa mici sau nedescoperite cum sunt ele mi-au dat tăria să pot merge mai departe.Şi am ridicat barca mea scufundată la suprafaţă am readus-o la viaţă , la viaţa în care încrederea nu mă va mai părăsi deşi ea se va mai rătăci uneori ,va găsi mereu drumul si niciodată nu va mai lăsa barca să se scufunde.